O străveche tradiție românească este ritualul de „chemare” a ploii în zilele de secetă, cunoscut ca Paparude, practicat în mediul rural.
Tradiţia Paparudelor a fost prezentată şi de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” (Descriptio Moldaviae), unde apare sub denumirea „papalugă”. Acest ritual era închinat unei zeiţe a ploii, pe care o întâlnim cu diverse nume – Dodoloaie la români, Peperuna sau Perperuda la bulgari. Obiceiul are rădăcini păgâne, datând din perioada în care oamenii invocau mila zeilor.
În „Istoria religiilor”, Mircea Eliade aseamănă ploaia cu sensurile mistice ale fecundităţii: „Ploaia – amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri – este în strânsă legătură cu Luna şi ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările şi ploile, creşterea vegetalelor, femeia. Luna «unifică», «totalizează» niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viaţa vegetală, femeia etc. Este de la sine înţeles, deci, că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieţii şi ale morţii. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuţile acvatice numai ea le înţelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În faţa secetei care ameninţă, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paparudele goale atrag pe marele bărbat sideral“.
În ţara noastră, tradiţia Paparudelor a fost atestată în toate regiunile, în afară de Maramureş şi Bucovina. Deşi ritulul Paparudelor are o dată specifică, într-una din cele nouă joi după Paşte, se poate pune în practică în orice zi secetoasă de vară.
„Paparudă rudă/Vino de ne udă”
Iniţial, ritualul a fost practicat de copii, rolul principal fiind deţinut de o copilă aflată la vârsta purităţii. „Actorii” ritualului pot fi însă şi persoanele tinere. Participanţii poartă diverse măști care invocă ploaia. Protagonista, Paparuda, are o fustă din plante împletite. Ea trece prin curțile oamenilor împreună cu alaiul său, pentru ca oamenii să o ude, după care „moare” pe malul unui râu, adică își aruncă în apă costumul din frunze.
Oamenii bat din palme și își pocnesc degetele, imitând astfel cadența ploii și rostesc versuri precum: „Paparudă rudă/Vino de ne udă/Ca să-nceapă ploaie/Să curgă șiroaie/Cu găleata, leata/Peste toată gloata/Unde dă cu maiul/Să crească mălaiul/Unde dă cu sapa/Să curgă apa”. Un alt cântec care însoţeşte ritualul este: „Lugă, Lugă, /Păpălugă,/Ieşi din a ta glugă,/Suie-n sus la rugă,/Seceta să fugă!/Ia cerului torţile/Şi deschide porţile/Şi revarsă ploile,/Cură ca şuvoaiele/Prin toate grădinile!”.
Un obicei asemănător din Bihor este Mămăruţă, care se se cântă astfel: „Mămăruţă-guţă!/Dă, Doamne, ploiţă,/Ploiţă curată,/Făr-un pic de piatră,/Rodul/S-umple podul,/Spicul/Cât voinicul!”.
