Adevărata poveste a gheişelor

Ştiai că primele gheişe erau… bărbaţi? Sau că o româncă este singura gheişă de altă naţionalitate din Japonia? Parte integrantă a culturii japoneze, gheişele au o istorie de câteva secole. Despre ele s-a spus adesea că ar fi femei de moravuri uşoare sau curtezane, însă termenul gheişă desemnează „persoană care excelează în arte”.

Prezente în număr mare mai ales în Japonia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, gheișele fac parte din cultura acestei ţări. Gheișele sunt rezultatul evoluției bufonilor din Evul Mediu („taikomochi”), de aceea, este bine de știut că primele gheișe erau, de fapt, bărbați! Aşadar, ei au fost primii care au practicat această profesie. Cunoscuţi şi ca hōkan sau taiko-mochi, bărbaţii-gheişe au intrat cu timpul într-un con de umbră. În 1751, a apărut prima femeie taiko-mochi în cartierul Shimabara din Kyoto. În doar câţiva ani, numărul femeilor interesate de profesia de gheişă s-a mărit. În 1780, numărul femeilor gheişe era mai mare decât cel al bărbaţilor taiko-mochi, iar după 1800, termenul nu a mai fost folosit decât pentru a desemna femeile care practicau activitatea specifică gheişelor. În regiuni precum Kyoto se folosesc termenele geiko și maiko, în timp ce în alte părți din Japonia, sunt desemnate prin hangyoku sau oshakusan.  

Este nevoie de ani buni de iniţiere

Mai ales în trecut, pentru ca o gheişă să fie formată în această profesie, era nevoie ca pregătirea să înceapă timpuriu, din anii adolescenţei. Inițial, ele lucrau alături de gheișele adevărate, ca asistente ori ca servitoare. În acest mod, se familiarizau cu ceea ce presupunea practicarea acestei profesii. Dacă, în trecut, exista obiceiul cumpărării fetelor care urmau să devină gheişe, cu timpul, practicile s-au mai relaxat. Nu devine gheişă decât tânăra care doreşte acest lucru. În plus, ele pot începe instruirea mai târziu, chiar şi după terminarea facultăţii.

Încă din primii ani, ucenicele sunt inițiate în tainele artelor: învaţă să cânte melodii din folclorul tradițional, deprind măiestria de a cânta la diverse instrumente muzicale, practică dansurile specific japoneze, se perfecționează în arta servirii ceaiului, în ikebana și devin experte în poezie și în literatură. Totodată, ucenicele învaţă tradiția kimonourilor (cum să le aleagă și cum să le asorteze) şi deprind arta conversației. Pe măsură ce învățau toate aceste lucruri, ele mergeau alături de adevăratele gheișe în camerele unde avea loc ceremonialul ceaiului, precum și la diverse recepții sau petreceri.

Pregătirea gheişelor include şi învăţarea tehnicilor de coafare specifice, de îmbrăcare, de machiere – care puteau dura şi câteva ore. Pe faţă îşi aplică o pastă obţinută din orez, iar părul şi-l prind într-un coc, lăsându-şi neacoperită ceafa, parte a corpului sinonimă cu senzualitatea.

În general, serviciile unei gheișe se limitează la muzică, dansuri și servirea ceaiului. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, femeile de moravuri uşoare din Japonia pretindeau că sunt gheişe şi astfel s-a răspândit ideea că gheişele sunt prostituate. Însă această asociere nu este una potrivită – gheişele veritabile sunt persoane dedicate artelor.

Nu toate gheişele sunt tinere. De altfel, cu cât înaintează în vârstă, cu atât sunt mai respectate şi mai populare. Cele mai apreciate gheişe au 50-60 de ani. Pe la 30 de ani, gheişele renunţă la masca albă cu care îşi acoperă chipul. O gheişă se poate retrage din activitate după căsătorie, dar dacă doreşte să profeseze şi după această etapă, este acceptată.

Cea mai bătrână gheişă din lume este Yuko Asakusa, care a profesat până după vârsta de 90 de ani. Se estimează că în prezent, în Japonia nu mai există decât în jur de 2.000 de gheișe veritabile.

Isabella Onou, singura româncă gheişă

În 2011, românca Isabella Onou a devenit singura gheişă de altă naţionalitate din Japonia. Acreditată cu numele Fukutaro, ea s-a bucurat de mare succes în această branşă. Mai mult, chiar a fost considerată „mai japoneză decât multe japoneze”. Ea a urmat un curs de ucenicie obligatoriu de 12 luni, învăţând meseria de la o altă gheişă, Kumi Miyamoto. Isabella a fost nevoită să facă multe schimbări: de la modul de a merge, până la cel de a vorbi şi a gândi. Totodată, a învăţat dansuri populare şi să cânte la instrumente tradiţionale japoneze.   

Foto: pixabay, https://www.japantimes.co.jp/

Written By
More from Renate Daily

Ziduri celebre din lumea întreagă

Încă din timpuri străvechi, oamenii au construit ziduri, fie pentru a marca...
Read More

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *