Cunoscut altădată şi ca „Micul Paris”, Bucureștiul are o istorie îndelungată. A fost menţionat prima dată ca oraş în 1459, iar în 1659 a devenit oficial capitala Ţării Româneşti, sub domnia lui Gheorghe Ghica.
Există mai multe ipoteze legate de originea numelui Bucureşti. Etimologic, termenul provine dintr-un „nume vechi şi de tradiţie la români, Bucur” şi face parte „din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros. Originea pare a fi albaneză, din adjectivul bucure-frumos”.
Prima consemnare a legendei lui Bucur se regăseşte în monografia istoricului braşovean sas, Johann Filstich, numită Tentanem Historiae Vallachicae (Încercare de istorie românească), care face referiri la o „Metropolis in Turcica Valachia…Bukurestum”. Filstich scrie despre faptul că „numele acestui oraş, cum i se zice în Ţara Românească, se trage de la un schit, aşezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo şi avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică Bucureşti”.
Conform istoricului român Nicolae Iorga, numele capitalei are legătură cu „moşul Bucur”, cu moşia şi urmaşii acestuia. Istoricul vorbea despre capitala țării ca fiind „odinioară un sat de păstori și plugari, al moșului Bucur, de unde vin moșia lui și coboratorii lui, Bucureștii, localitatea însăși nefiind decât moșia Bucureștilor, a oamenilor coborâți din acest moș, care este Bucur”.
Povestea ciobanului Bucur
O versiune cunoscută a originii numelui Bucureşti este cea a ciobanului Bucur, despre care se spune că ar fi întemeiat orașul. Se povesteşte că, demult, ciobanul Bucur și-ar fi așezat stâna pe lângă apele Dâmboviței. Pentru că locul său era adesea prădat, chiar și fiica sa fiind răpită, ciobanul și-a întărit locul, care a devenit cetate. Bucur și-a ridicat și o biserică (Biserica lui Bucur) și, pentru că i s-a dus renumele de gospodar, mulți oameni i-au cerut permisiunea să stea în cetatea sa.
@drenate. Foto: Pixabay
