Gen apreciat de numeroşi melomani, jazzul a apărut la începutul secolului XX în Statele Unite ale Americii, promovat de populația de culoare de aici.
Cu origini în ritmurile sclavilor de culoare din Statele Unite ale Americii, jazzul pe care îl ascultăm în prezent este un melanj cultural cu muzica euro-americană, fiind un rezultat al acestei maturizări.
New Orleans, oraşul în care a apărut jazzul
Se consideră că locul de naștere al muzicii jazz este New Orleans. Între 1890 și 1910, în acest oraş s-a produs o fuziune între trei genuri: muzica populației de culoare (cântecele religioase și cele de tip blues), ragtime și versiunea „albă” europenizată a muzicii populare afro-americane (vodevil, minstrel). Această fuziune a fost posibilă datorită întâlnirii dintre artiștii de culoare și cei creoli.
Printre pionierii jazzului se numără artiști creoli precum Jelly Roll Morton și Sidney Bechet.
Popularizat în Chicago
Dacă muzica jazz a văzut lumina zilei la New Orleans, ea a fost cu adevărat popularizată la Chicago de artiștii Buddy Bolden, Manuel Perez, George Baquet și Alphonse Picou.
Un prim succes al acestei muzici a fost obţinut de formația Original Dixieland Jazz Band, cu spectacolele din cadrul New York Columbus Circle (1971). De altfel, cu această ocazie, cuvântul jazz a intrat în vocabular.
În 1925, Louis Armstrong, nume sonor în promovarea acestui stil, părăsea orchestra lui King Oliver, şi a susţinut concerte pe cont propriu. S-a lansat „stilul Chicago”, care a avut succes și la New York, unde Armstrong s-a impus ca vedetă de jazz. A urmat însă o pauză, întreruptă în 1940, când publicul a început să reasculte acest acest gen.
Era swing
Muzica jazz a început să se impună în lumea artistică, iar acest lucru a atras și câștiguri financiare pentru artiști. Fletcher Henderson este primul care a încercat să reînnoiască limbajul jazzului. În 1928, Duke Ellington apărea la celebrul Cotton Club din Harlem. Acest loc este unul de referință în istoria jazzului, pe scena lui evoluând artiști importanți ai genului.
Un alt oraș în care jazzul a avut succes a fost Kansas City. Sunt memorabile aparițiile lui Andy Kirk și cea a lui Bennie Moten la clubul Reno.
Această perioadă de glorie din istoria jazzului a rămas cunoscută și ca era swing. La mijlocul anilor 30, era swing a depășit granițele unui gen muzical, devenind un fenomen social. Din această epocă, jazzul a început să fie considerat o „muzică de divertisment și de dans respectabilă”.
Din 1936 și până în 1944, un loc predilect pentru spectacolele de jazz a fost strada 52 din New York (cunoscută și ca „strada care nu doarme niciodată”). Prin artiști precum Coleman Hawkins, Teddy Wilson, Benny Carter și Lionel Hampton, s-a creat o frenezie a jazzului (swing craze), avându-l ca „rege” pe Benny Goodman.
Jazzul modern
La Carnegie Hall a avut loc un concert memorabil de jazz pe 16 ianuarie 1938. Treptat, numeroși muzicieni au renunțat la stilul conservator de jazz, astfel luând naștere stilul Bebop, reprezentat de Charlie Bird Parker, Dizzy Gillespie și Thelonius Monk.
La sfârșitul anilor 40, apare așa-zisul „cool jazz”, cu note melodice ceva mai relaxate, această tendință fiind redată cel mai bine de saxofonistul Stan Getz.
Un alt moment important în istoria jazzului a fost lansarea albumului Kind of Blue, reușită aparținând lui Miles Davis și saxofonistului John Coltrane.
O ruptură de perioada clasică a jazzului este marcată prin promovarea stilului „Free Jazz” de către basistul Charles Mingus, pianistul Cecil Taylor și saxofonistul Archie Shepp. Caracterizat printr-o forță de expresie intensă, acest curent muzical s-a remarcat prin improvizațiile aparent fără schemă de acord, dar printr-o logică interesantă.
La începutul anilor 70, Miles Davis a realizat o fuziune între jazz și rock, acțiune pentru reușita căreia a apelat la muzicieni tineri: Chick Corea, Herbie Hancock, John McLaughlin, Tony Williams și Jack Dejohnette.
La sfârșitul anilor ’70, s-a revenit la stilul clasic. Au apărut și curente noi, precum Acid Swing, Worldmusic, Free Funk și Punk Jazz.
@drenate. Foto: Unsplash
