Considerate un fel de Oscar al restaurantelor, stelele Michelin poartă numele celor care le-au creat.
În 1900, în Franţa, André și Édouard Michelin, fondatorii celebrelor anvelope, au avut o idee inedită, menită să îi ajute să îşi crească vânzările. La începutul secolului XX, peste 3.000 de maşini circulau pe străzile din Franţa. Fraţii Michelin au văzut un potenţial în acest domeniu. Mai exact, s-au gândit să creeze un ghid pentru şoferi care să includă hărţi, informaţii de mecanică, sfaturi legate de anvelope, precum şi o listă cu hotelurile şi restaurantele la care se pot opri.
Prima ediţie a ghidului Michelin a apărut în august 1900 şi a avut 35.000 de exemplare. S-a distribuit gratuit, iar şoferii au fost încântaţi de multitudinea de sfaturi pe care le găseau în el. În anii următori, fraţi Michelin au distribuit ghidul şi în Belgia, Algeria, Tunisia, Elveţia, Olanda, Germania, Spania, Portugalia şi Marea Britanie. După izbucnirea Primul Război Mondial, ghidul a încetat să mai apară. A fost retipărit, dar, din 1920, nu a mai fost gratuit, ci a costat 7 franci. André Michelin ar fi avut această idee după o vizită la un mecanic auto, în timpul căreia a observat că ghidul său este folosit pentru a stabiliza piciorul unui banc de lucru.
Inspectorii anonimi şi recenziile
După publicarea ghidului plătit, au apărut şi unele modificări în structura lui. Astfel, restaurantele erau listate după anumite categorii. După ce au observat că rubricile cele mai populare erau cele ale restaurantelor, cei doi fraţi au decis să se concentreze mai mult asupra lor. Ei au angajat inspectori care aveau misiunea de a vizita restaurantele şi de a scrie recenzii despre ele. Atunci, la fel ca şi acum, inspectorii erau anonimi. Ei nu au voie să îşi dezvăluie activitatea nici măcar familiei sau cunoscuţilor. Un inspector Michelin trebuie să aibă o experienţă de 5 ani în restaurante sau industria hotelieră. Înainte de a merge în inspecţie, el face cursuri speciale câteva luni.
Din 1926 au început să fie acordate şi faimoasele stele. Iniţial, s-a acordat doar o singură stea restaurantelor care se remarcau. Apoi, s-au acordat 2 şi 3 stele. Primele restaurante care au obţinut trei stele Michelin sunt cele ale lui Eugénie Brazier, Marie Bourgeois, Fernand Point şi Paul Bocuse. Considerat „tatăl artei culinare din Franţa”, Paul Bocuse şi-a menţinut cele trei stele Michelin obţinute în 1965. El obişnuia să spună că ghidul Michelin este „singurul care contează”.
Din 1931, restaurantele au început să fie clasificate după numărul de stele, cele maxime fiind 3, ierarhie care s-a păstrat până azi. În 1936, au fost publicate criteriile după care erau acordate stelele. O stea era acordată restaurantelor foarte bune în categoria lor, 2 stele primeau restaurantele excelente, care meritau un popas, iar cu 3 stele Michelin erau distinse „bucătăriile excepţionale, care merită să faci o călătorie până la ele”.
În perioada interbelică, ghidul şi-a oprit apariţia, care va fi reluată în 1945.
Criteriile după care se dau stelele iau în calcul doar ce se află în farfurie, acordând o atenţie aparte ingredientelor, priceperii şi creativităţii bucătarului, respectării standardelor culinare, dar şi raportului calitate-preţ.
Oraşele cu cele mai multe stele Michelin sunt Tokyo, Parisul, Kyoto şi New York. Stelele Michelin pot fi retrase dacă restaurantul nu mai este demn de ele. Pierderea unei astfel de stele poate fi o lovitură grea pentru băcătari şi chiar poate duce la tragedii. De pildă, sinuciderea lui Bernard Loiseau, chef la un restaurant cu trei stele Michelin, ar fi fost pusă pe seama unei astfel de „retrogadări”. Într-un astfel de caz, numărul clienţilor restaurantului se poate reduce cu până la 25%.
Citeşte şi: Trufele, diamantele gastronomiei, sunt prezente şi în România. Unde le poţi găsi
Foto: Pixabay
