Rata brută a divorțurilor la nivel mondial – indicatorul standard utilizat pentru compararea internațională a desfacerii căsătoriilor – se situează, în anul 2025, la aproximativ 1,7–1,8 divorțuri la 1.000 de locuitori pe an.
Rata brută a divorțurilor măsoară numărul anual de divorțuri legale raportat la 1.000 de locuitori (calculat pe baza populației de la jumătatea anului). Este cel mai utilizat indicator internațional, deoarece se bazează pe date din registrele oficiale și permite compararea între diferite sisteme statistice, însă prezintă și limitări cunoscute.
Țările cu rate scăzute ale căsătoriilor pot înregistra rate reduse ale divorțurilor fără ca mariajele să fie neapărat durabile; separările informale (frecvente în mare parte din America Latină și în unele regiuni ale Asiei) nu apar în datele oficiale, iar câteva țări cu rate foarte scăzute (în special India) sunt uneori omise din tabelele comparative internaționale, deoarece gradul de acoperire a registrelor civile naționale este considerat incomplet conform standardelor Organizației Națiunilor Unite.
Cifrele prezentate în acest articol se bazează pe date furnizate de Departamentul pentru Afaceri Economice și Sociale al ONU, de Eurostat (pentru țările europene), pe rezultatele anchetei naționale privind sănătatea familiei din India (NFHS-4 și NFHS-5), precum și pe informații publicate de institutele naționale de statistică.
India, ţara unde oamenii divorțează cel mai rar
India este frecvent menționată drept țara cu cea mai scăzută rată a divorțurilor din lume.
Rata brută a divorțurilor este de aproximativ 0,01 – 0,1 la 1.000 de locuitori, în funcție de sursă și de metodologie.
Studiul național privind sănătatea familiei (National Family Health Survey) indică o creștere a ponderii indienilor care au fost căsătoriți și care sunt în prezent separați sau divorțați, de la 0,6% în perioada 2005-2006 (NFHS-3) la aproximativ 1% în perioada 2015-2016 (NFHS-4), datele ulterioare la nivel statal sugerând o creștere lentă, dar continuă.
India este uneori omisă din tabelele comparative internaționale elaborate de Departamentul pentru Afaceri Economice și Sociale al ONU, deoarece acoperirea națională a înregistrărilor civile privind divorțurile este incompletă. Instanțele de familie de la nivel statal gestionează cea mai mare parte a datelor, iar raportarea agregată la nivel național este parțială.
Legislația indiană privind căsătoria este structurată în funcție de comunitatea religioasă.
Legea Căsătoriei Hinduse din 1955 reglementează majoritatea căsătoriilor din India, Legea Căsătoriei Speciale din 1954 reglementează căsătoriile civile și pe cele interconfesionale, în timp ce căsătoriile musulmane, creștine și parsi sunt guvernate de propriile legi privind statutul personal.
Legea Căsătoriei Hinduse permite divorțul pe baza unor motive precum adulterul, cruzimea, abandonul timp de doi ani și (începând cu amendamentul din 1976) acordul reciproc, după o perioadă de așteptare de un an.
Forma de divorț musulman cunoscută sub numele de „triple talaq” a fost incriminată de Curtea Supremă a Indiei în 2017 și prin legislația federală în 2019.
Preferinţa pentru căsătorii aranjate
Un sondaj din 2013 a relevat că aproximativ 74% dintre indienii cu vârsta sub 30 de ani au indicat o preferință pentru căsătoria aranjată; acceptarea culturală a acestui tip de căsătorie – care implică o verificare amănunțită din partea familiei înainte de oficierea uniunii – continuă să modeleze normele matrimoniale din India.
În marile centre urbane (Delhi, Mumbai, Bengaluru), numărul cererilor de divorț a crescut cu aproximativ 30-40% în ultimul deceniu, femeile fiind cele care inițiază, potrivit rapoartelor, circa 70% dintre divorțurile din prezent.
@drenate. Foto: Unsplash
Citeşte şi: Camera împăcării de la Biertan, locul unde erau prevenite divorțurile în trecut
